începuturi fără de sfârșit.

Puține sunt momentele acelea semnificative despre care putem spune cu adevărat că sunt hotărâtoare în ceea ce privește raportarea noastră la viață, la moarte dar mai presus de toate la Iubire. Și mai puține sunt clipele pe care le conștientizăm și pe care le marcăm în calendar ca fiind de Început. Începutul de dinainte. Începutul de după. Începuturile tuturor din nou-urilor și începuturile de până atunci. O vreme, mai lungă sau mai scurtă, perpetuăm același început, pictat zilnic în culori diferite pentru că noi oamenii, suntem niște creaturi simpatice supuse obiceiurilor deși evident, cu o nuanță lejeră de sofisticare pentru că monotonia este conform terapeutului de serviciu, condiția prealabilă a eșecului.

Ne place începutul pentru că este singurul moment în care nu putem controla nimic și nu mai suntem responsabili nici măcar pentru reacțiile decisive de luptă sau fugi. Deși ne promitem obsesiv cu exact două clipe înainte că vom controla firul narativ și că de data aceasta vom face totul mai bine, mai înțelept, sau măcar altfel, că nu vom mai repeta greșelile tuturor celorlalte începuturi – ei bine, suntem nebuni de exaltarea și anticiparea și disperarea de a spune ulterior Nu a fost vina mea. Ne place atât de mult să punem în cârca altcuiva responsabilitatea primilor fiori ai Iubirii, de parcă micul Cupidon ar juca încă șah cu Afrodita sus în Olimp, iar extazul sau agonia fiecărui apus și al fiecărui răsărit ar reprezenta răzbunarea fatalității. Ne place să începem să trăim abia după ce acele prime cîteva clipe hotărâtoare pentru întregul nostru parcurs ulterior și vrem să repetăm la nesfârșit momentele acelea suspendate în timp în care tot ce ne auzim în urechi este bubuitul inimilor îngemănate de iubire neîmpărtășită.

Ce frumos este începutul pentru că nu doare nici măcar când se suprapune cu sfârșitul, pentru că arde, pentru că urlă în noi ca un lup flămând de viață și de lumină, îmbătat de lupta pentru supraviețuire. Pentru că senzația de libertate care ne încearcă atunci când trăim începutul ne aleargă prin corp într-o explozie chimică de emoții și senzații pe care le-am perpetua iar și iar. Pentru că ne este atât de teamă de iminența sfarșitului. Pentru că sfârșitul ar preceda căderea aceea cumplită a inimii în hăul nemărginit al solitudinii, al acelei întrebări chinuitoare: Va mai exista oare un nou Început?

Acest post nu ține loc de Epilog. Ar fi o cruzime să punem sfârșit Iubirii, fie ea reală sau închipuită, împărtășită sau din contră – ferecată înlăuntrul ființei, liberă sau ascunsă, spusă sau nespusă, liniștită sau chinuită, forțați de împrejurări sau cu bună știință. Nu putem decât să ne agățăm de credința disperată că suntem demni de Iubire, în toate formele ei care ne pot ghida existența, în fiecare moment în care nu știm cum am putea continua altfel… Păstrând înfrigurați speranța că măcar o fărâmă din tot ceea ce trăim este adevărat. Nădăjduind cu naivitate uneori, alteori cu aviditate crescândă că cele mai aprinse dorințe ale noastre vor avea propriile începuturi cândva.