călătorie cu trenul.

Pășesc cu pași măsurați pe peronul ăsta înțesat cu umbre,
Mișcătoare figurine de cenușă care se agită cu sau fără sens
În aer se simte-un miros îmbâcsit de oboseală și frustrare tacită
Tăciunii din privirile lor fie se sting, fie ard de angoasă, fie mocnesc.

Am o destinație fixă în minte și totuși, atâtea stații întrezăresc între noi
Atâtea halte abandonate, atâtea gări în care aș putea să mă opresc fără explicație
Ar fi doar biletul ăsta pentru care nu am mai avut credit până acasă
Atât de simplu să mă pierd fără regret în oricare altă tentație.

Toate rămân în urmă, imaginile, umbrele, luminile, stațiile.
Inspir, expir, număr pașii în sensul opus gândurilor fanatice
Atâta liniște și atâta zgomot, atâta zbatere, atâtea certitudini
Atâtea uși automate – deschise în spate, închise în față, mă așteaptă.

În toată fuga asta de noapte timpurie, de întuneric și neliniște
Uit că nu mă grăbește nimeni, că nu mă urmărește nimeni, că umbrele-s tăcute
Toate particulele alea de cenușă agitată sunt doar la mine-n suflet
Răsuflând ușurate că încă bubuie viața în piept când trec pragul casei locuite.