femeie de lumină și întuneric

Tu ai un zâmbet larg și atât de cald și în privire ți se aprinde o văpaie

Pe care-ți vine să o atingi să vezi dacă e flacără ce mângâie sau arde.

Când vorbești, parcă vrei să împletești cu buzele-ți pline și blândețea și

Întrebarea a cărui răspuns să-ți trimită în corp electroșocuri de surpriză.

Ești o cercetașă de așa și vechi și liniar și poate

În căutare de unde și când și oceanic și altfel.

Alergi la nesfârșit după iubire și când o prinzi, o pipăi cu degete lungi și fine,

Ai colora-o-n verde și portocaliu și ai închide-o-ntr-o clepsidră

Deși pe pământul arid al copilăriei tale, flori purpurii par să-ți sărute tălpile

Doar să te-nduri să nu-ți mai fie frică de absență și neliniște.

Ești o contradicție de forță și fragilitate, de nu-uri și da-uri,

De copil și femeie, de întotdeauna și niciodată.

În dansul tău, e-atâta bucurie și-atâta libertate și tot pe-atâta tristețe

Când cu fiecare unduire și fiecare notă muzicală ciupită, mai atingi un prag

De lumină și întuneric, ești ca un luptător de box împins din coardă-n coardă

Și la sfârșitul fiecărei runde, în loc de certitudine, mai naști o întrebare.

Ești două coarde concomitent întinse la maximum și încă mai aștepți

Arcușul care să așeze notele la distanțe regulate între extremele astea.

În toate luminile și umbrele care te înconjoară, fire subțiri de nisip și mare

Îți conturează o coroană de raze solare, și aripile-ți bat frenetic, nerăbdătoare.

Femeie frumoasă, plină de sfială, îți lipsește doar curajul nebun de a te desprinde

Fără îndoială de toți spinii care-ți servesc pe post de temniță și cătușe personale.