reflexie în oglindă

alergând, m-am oprit în mijlocul unei camere largi, cât o căldare de soare și cer.

adie un aer cald, de sărbătoare și de doliu în același timp.

simt doar note crude, știi fructele alea – care nu sunt ale mâniei?

Fructele din care muști cu atâta poftă, de parcă fiecare îmbucătură poate

să-ți adape și setea, să-ți curme și foamea, să-ți insufle viața?

în camera asta plină de întuneric și lumină, sunt atâtea oglinzi,

atât de multe oglinzi, atât de multe particule de întrebări și răspunsuri,

de nu-uri și da-uri, fără îndoieli. Aici am pășit din visul care m-a trezit dintr-un coșmar,

cu broboane de sudoare peste fruntea înrourată de amintire și fiori care

se transmit dintr-un univers într-altul.

de iubire și ură. De dor și nepăsare, de senin și nor, de iarnă și primăvară

Ai văzut lăcrămioarele, închise? Stropii de lacrimi nu sunt pregătiți încă să cadă.

toate anotimpurile astea, mi se ciocnesc în corpul de vată de zahăr.

La o singură atingere, se topește în valuri de mare și sare.

dacă îți ating corzile tuturor cuvintelor pe care nu le-ai rostit, se vor forma

Mărturisirile? Toate pe care le-am așteptat, neprimite, neîngrădite, din inima mea.

și acum, când închid ochii, întreg apusul îmi mângâie obrajii, razele lui îmi mângâie buzele

și fruntea mea, marmoreană îți așteaptă sărutarea. Șoptesc, sfioasă: Stau în soare!

Iar tu răspunzi, blând și iubitor: Ești exact unde trebuie să fii!