la răscruce de lumi și oameni.

_iată o situație în care vorbele sunt de prisos. cuvintele sunt prea multe, prea vulgare, prea reci, prea calde,

la naiba, cuvintele există, dar numai în mintea mea, numai în creierul meu particular care face conexiuni întrerupte, ca un semnal bruiat, murdar.

era o vreme când tot ce îmi doream să aud era că puterea aceasta a minții mele creea reacții nucleare, apoi fizice, apoi chimice, nemuritoare.

și asta nu era îngrijorător, nici supărător, ci doar al naibii de atractiv și cu potențial celestico-atomic.

_nu știu de ce îmi e atât de frică. poate de eșec, poate de nimic, poate de tot, poate de prea mult, și de prea puțin și de orice în același timp.

eu și cu tine nu vom mai fi niciodată la fel. pe de altă parte răsar și alte copii alte tale pe care le recunosc de la prima petală,

mirosul este identic și se simte de la prima poștă la care schimb caii cu care am străbătut sate întregi de obiceiuri și puști și pistoale și nopți și dimineți de constatări și revelații.

tot galopul și tot pasul ăsta, într-un tandem bolnăvicios de la care nu mă mai abat pentru că e singura cale bătătorită care îmi aduce liniște în tot infernul ăsta de senzații.

_vor mai fi liniști între noi. vor mai fi căutări de-ale tale, resemnări de-ale mele și nervi și plecări, evitări, mirări, niciun răspuns.

pentru că nu s-au pus niciun fel de întrebări. n-au mai existat semne de exclamație, din toată furtuna de sentimente,

nu a existat niciun resentiment! crezi că ar fi fost ceva diferit? poate că da. poate că nu. dar acum nu mai există nici adevăruri și nici minciuni.

tot ce atârnă între expresiile noastre sunt într-un colț indiferența. în celălalt tot nerostitul și toată neranchiuna. cele mai puternice sentimente care îi definesc pe răniții ca noi.