zbor între generații.

Îmi spun de multe ori că timp mai este, răbdare mai este, lumină mai este, ora nu s-a schimbat.

Oamenii se înghesuie unii în alții, vorbă în gând, mâini în picioare, haos în calculat.

Mi-am amintit că nu s-au schimbat prea multe de la o generație la alta, de la sărac la bogat.

Nici nu te mai privesc în ochi. Lângă tine, am impresia că-mi iau aripile foc în apropierea țigării aprinse.

Când lași scrumul să cadă în scrumieră, se mai zbate un mușchi, tresare un nerv și-un pic de frică.

Nu mai găsești tu înțelegere, nu mai dau eu atenție, există-ndoială de ambele părți. Și multă neliniște.

Să ne imaginăm următoarea situație: un circ plin de maimuțe și mulți spectatori. Haos și umbre.

Acrobații performate în stânga și-n dreapta, le captăm tot noi, suspendați în timp, între copilărie și maturitate.

Când o să-ncetăm să ne mai învârtim pe roata asta de hamsteri înfuriați, adunând și cheltuind, absorbind doar nimicuri?

De fapt nu e chiar atât de simplu. Răbdarea e silabisită, lumina e ca un joc de domino. Ora se vinde la minut.

Virtuțile sunt pachete la promoție dar părinții sunt ocupați – ori zi de zi la birou, ori pe Netflix, din home-office.

N-auzi cum strigă o generație în vid, nu-i vezi decât dinții ascuțiți de bestie încolțită de prafuri și multe iluzii?

Între iadul posibilităților și absurdul unei libertăți fals interpretate, se mai aprinde o țigară, mai arde o pană.

Dintr-o aripă întinsă maxim, ca o velă proaspăt tivuită, conturată pe un cartilagiu tânăr, care se zbate să zboare.

Își repetă cu încăpățânare că din vârful muntelui și până în abisul tuturor eșecurilor noastre, nu are cum să se piardă!