Categorie: File de jurnal

Puține sunt momentele acelea semnificative despre care putem spune cu adevărat că sunt hotărâtoare în ceea ce privește raportarea noastră la viață, la moarte dar mai presus de toate la Iubire. Și mai puține sunt clipele pe care le conștientizăm și pe care le marcăm în calendar ca fiind de Început. Începutul de dinainte. Începutul de după. Începuturile tuturor din nou-urilor și începuturile de până atunci. O vreme, mai lungă sau mai scurtă, perpetuăm același început, pictat zilnic în culori diferite pentru că noi oamenii, suntem niște creaturi simpatice supuse obiceiurilor deși evident, cu o nuanță lejeră de sofisticare pentru că monotonia este conform terapeutului de serviciu, condiția prealabilă a eșecului.

Ne place începutul pentru că este singurul moment în care nu putem controla nimic și nu mai suntem responsabili nici măcar pentru reacțiile decisive de luptă sau fugi. Deși ne promitem obsesiv cu exact două clipe înainte că vom controla firul narativ și că de data aceasta vom face totul mai bine, mai înțelept, sau măcar altfel, că nu vom mai repeta greșelile tuturor celorlalte începuturi – ei bine, suntem nebuni de exaltarea și anticiparea și disperarea de a spune ulterior Nu a fost vina mea. Ne place atât de mult să punem în cârca altcuiva responsabilitatea primilor fiori ai Iubirii, de parcă micul Cupidon ar juca încă șah cu Afrodita sus în Olimp, iar extazul sau agonia fiecărui apus și al fiecărui răsărit ar reprezenta răzbunarea fatalității. Ne place să începem să trăim abia după ce acele prime cîteva clipe hotărâtoare pentru întregul nostru parcurs ulterior și vrem să repetăm la nesfârșit momentele acelea suspendate în timp în care tot ce ne auzim în urechi este bubuitul inimilor îngemănate de iubire neîmpărtășită.

Ce frumos este începutul pentru că nu doare nici măcar când se suprapune cu sfârșitul, pentru că arde, pentru că urlă în noi ca un lup flămând de viață și de lumină, îmbătat de lupta pentru supraviețuire. Pentru că senzația de libertate care ne încearcă atunci când trăim începutul ne aleargă prin corp într-o explozie chimică de emoții și senzații pe care le-am perpetua iar și iar. Pentru că ne este atât de teamă de iminența sfarșitului. Pentru că sfârșitul ar preceda căderea aceea cumplită a inimii în hăul nemărginit al solitudinii, al acelei întrebări chinuitoare: Va mai exista oare un nou Început?

Acest post nu ține loc de Epilog. Ar fi o cruzime să punem sfârșit Iubirii, fie ea reală sau închipuită, împărtășită sau din contră – ferecată înlăuntrul ființei, liberă sau ascunsă, spusă sau nespusă, liniștită sau chinuită, forțați de împrejurări sau cu bună știință. Nu putem decât să ne agățăm de credința disperată că suntem demni de Iubire, în toate formele ei care ne pot ghida existența, în fiecare moment în care nu știm cum am putea continua altfel… Păstrând înfrigurați speranța că măcar o fărâmă din tot ceea ce trăim este adevărat. Nădăjduind cu naivitate uneori, alteori cu aviditate crescândă că cele mai aprinse dorințe ale noastre vor avea propriile începuturi cândva.

What is Jerusalem worth? Nothing. Everything! (***Kingdom of Heaven)

Dacă ți-a plăcut filmul Regatul cerului, poate îți mai amintești conversația semnificativă de la finalul luptei extrem de sângeroase pentru apărarea / cucerirea Ierusalimului. Cât valorează Ierusalimul? Nimic. Totul!

De obicei, pe la a doua sau a treia ședință de terapie, terapeutul îți înmânează un set consistent de întrebări care începe cu ”Cam cât consideri tu că valorezi?”. O întrebare foarte simplă și absolut suficientă pentru că oamenii, în complexitatea lor îți vor răspunde în cele mai interesante feluri.

Cât valorăm? În viața asta, toată, întreagă. A noastră pentru că vrem să o deținem, pentru că posesia ne dă un sentiment fabulos de apartenență, de greutate, de importanță. Pentru că dacă nu am deține și nu am plăti, nu am simți că am conta în scurta sau mai lunga noastră existență pe acest pământ. Pentru că indiferent cum am privi lucrurile, cel mai greu ne este să privim detașat, relaxat, ca și cum am fi doar frunza aceea răzleață din mărul copilăriei, din grădina bunicii care ne striga dimineața să o ajutăm să aducă găleata cu roșii coapte, culese când noi încă ne alintam printre cearceafurile cu miros de vară și vacanță fără de griji. Vocea bunicii era pițigăiată și crudă și copilăria avea gust de cafea cu lapte și ouă ochiuri. Pe atunci, viața părea o vacanță prelungită și dramele se rezumau maxim la săritul gardului în curtea vecinilor în căutarea unor tovarăși strașnici de alte nebunii. Pe câte grame de aur ne vindeam visele și câte stele ne valorau planurile de viitor? Cam cât durata unui gând și rezistența unei opinii… care se schimbau cu viteza luminii și cântăreau cât o pană. Mai târziu în schimb, costul e mult mai mare și anii cântăresc mai greu decât am fi vrut să negociem la începutul schimbului de experiențe. Pentru că totul în viața asta este un schimb. Totul este un compromis și o tranzacție cerere-ofertă din care uneori te alegi cu totul, alteori cu nimic.

Nevoia asta disperată de a însemna ceva, de a însemna totul e atât de mare, ne consumă până în străfundurile ființei încât existența în sine devine inexplicabil și prea des o povară. Expertul ți-ar spune că ești un prost și că nu ai ocupație din moment ce gândești atât de mult și te crezi atât de important de îți închipui că lumea stă în loc dacă tu nu îți găsești un sens. Că ai porniri puerile și că ar fi bine să mai citești câte o carte, pentru că oricum nu citeai destule când săreai gardul la vecini. Terapeutul îți va răspunde că totul pornește fix din copilăria aia minunată, în care visele nu aveau preț și în care îți purtai tot cerul înstelat la rever. Dincolo de privirile tale sigure si relaxate și de toate zidurile înalte de apărare, tu știi în schimb că singurul lucru după care tânjești este nimicul care într-o vreme era totul pe care acum ți-e cel mai greu să îl obții.

E plină biblioteca universală de scrieri despre cum suntem cei mai importanți și în același timp nu suntem cu nimic speciali. Adevărul e la mijloc și în același timp niciunde. Între totul și nimic, între da și nu, în centrul Romei și călcând pe margini sticloase de vulcani. Suntem o clipă din imaginația lumii spuneau Cireșarii lui Chiriță. Ne mistuim prea fulgerător. Ne înecăm adesea în albastrul propriului nostru suflet…

De ce îi e omului cel mai foame? De Iubire și de sens. ( ***Nicolae Steinhardt)

Devine din ce în ce mai dificil să trăim în liniște, substanțial și să ne bucurăm cu adevărat de ceea ce ne înconjoară. Cuvinte care mai nou sunt folosite cu atâta ușurință de parcă o sesiune de terapie ar putea fi difuzată drept Entertainment pe Cartoon Networks.

Fericirea a devenit obligatorie, Pacea s-a transformat într-o mantră și Succesul a devenit o normalitate pentru că Eșecul nu a fost niciodată o opțiune. Sănătatea mintală se răsucește disperată între a fi „la modă” și cel mai nepotrivit subiect de discuție pentru că a fi vulnerabil și sensibil nu e deloc atrăgător în secolul ăsta care abundă în milionari apăruți peste noapte și cărți de dezvoltare personală care îți promit o transformare senzațională, adoptând doar câteva trucuri simple.

Nu mai e nici măcar despre Covid, deși virusul ăsta stupid a făcut imposibil pentru o grămadă de oameni ascunsul inconvenientului sub covor. Cred că a fost probabil cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Să fii forțat să faci ceva este ca și cum ai fi străin în altă țară. La început ești surprins, poate chiar panicat. Apoi speranța începe să răsară din interiorul tău: o să răzbești, o să învingi adversitățile, dezamăgirile, dificultățile, respingerea localnicilor care nu reacționează îmbucurător atunci când află că nu ești aici doar ca să le faci o vizită. Ulterior, descoperi că ești un rebel înnăscut, ești aproape în pragul de a începe o revoluție împotriva sistemului, împotriva lumii, împotriva oricui pune stop viselor tale, aceleași vise pe care nu te-ai fi mobilizat niciodată să le realizezi dacă nu te-ar fi forțat sistemul să nu le realizezi! Sistem nenorocit, pandemie nenorocită, lume nenorocită, viață nenorocită și în sfârșit, om nenorocit pentru că ai avut curajul să ieși din zona de comfort în primul rând și să iei deciziile pe care le-ai luat! Într-un final, resemnarea își face simțită prezența. Resemnarea sau supunerea, uneori pacea, alteori liniștea, din când în când câte puțin curaj și vreo decizie bună de a o lua de la capăt, de cele mai multe ori depresia și o gaură mare și neagră, urmată de vicii și auto-compătimire. Este cum s-ar spune circuitul apei în natură, ciclul de viață al fiecărei componente din acest univers, cele 4 anotimpuri cuprinse într-un an întreg.

Fericirea nu e obligatorie, nu se obține dacă faci dansul ploii și te pupi în fiecare dimineață în oglindă sau te minți că duci o viață extraordinară pozându-te non-stop pe Instagram. Trei afirmații pe zi, dimineața, la prânz și seara nu îți vor instala Pacea în corp și nicio sesiune de yoga nu îți va anula instantaneu atacurile de panică pe care te lupți din greu să le stopezi cu alcool și țigări. Succesul nu va veni citind ultimele bestseller-uri ale celor mai cunoscuți afaceriști din America. Și asta pentru că ne scăldăm într-o mare de ipocrizie. De cele mai multe ori din păcate, nu facem decât să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți sau mediul în care lucrăm / trăim. Când eșuăm evident, lamentabil, aruncăm mâinile în aer dramatic, declarând cu emfază că nu putem schimba sistemul, că tot restul lumii se complace, că nimic nu ne este favorabil, că ”dincolo este mai bine”. Și renunțăm cu lașitate. Zona de comfort – iarna pandemiei, ne face sa o luăm din nou de la capăt. De data asta, cu alte cadre perfecte pe Instagram, o nouă mantră protectoare și evident încă trei cărți cu ultimele metode trăznet de a reuși în conducta de milioane.

Din păcate, în niciuna dintre situații, soluția evidentă nu e decât foarte târziu investiția în propria persoană. Pentru că Iubirea și Sensul nu au legătură cu ce primești, ci în principal cu ce oferi. Pentru că necondiționatul ăla care îți oferă libertate, înseamnă să îți asumi în primul rând o enormă responsabilitate. Și maturitate. Și pacea nu mai vine din tot ceea ce poți controla, ci din Echilibrul pe care îl găsești fix la granița dintre fericirea pe care nu o cauți și suferințele pe care inevitabil ești obligat să le trăiești. În speranța că poate înveți. Și poate, dar poate nu mai aștepți. Pentru că atunci când atingi the rock bottom, mâinile întinse voluntar și fără așteptări, s-ar putea să fie exact ca și în bancul naufragiatului care așteaptă un semn: o barcă în care trebuie să vâslești și tu, nu îți dă la fel de multă încredere ca o șalupă. Șalupa pe care o meriți. Șalupa care nu se conduce singură până la tine.