La masa dintre ani

La masa dintre ani stăm tăcuți, fiecare pe scaunul lui preferat,

rostind cuvintele care ne vin la îndemână, să umplem liniștea

care ne ține de frig, pentru că gradele căldurii dintre noi nu se mai numără.

La masa dintre ani venim amândoi cu lista de vise care nu se vor împlini

niciodată pentru că vom fi prea ocupați să ne reproșăm tot

non-curajul cu care pornim pe drumul conversațiilor care nu-și mai au sensul.

Ți-am pregătit întreg meniul care nu îți place, ca să te pedepsesc

pentru toți anii în care nu ne-am iubit.

Și totuși… am presărat câte un condiment pe ici pe colo, să îmi mai amintesc

că nu totul a fost greșit, că dintre toate deciziile pe care le-am luat,

nu toate au dus chiar la nimic.

Când bate gongul ora 12, de încheiere și de început,

nu pot să nu mă gândesc la “dar”-uri, în loc de “când”-uri

și la “of”-uri în loc de “poate”-uri și din ceva motiv în colțul ochiului,

picură ceva ce seamănă periculos de mult cu lacrimă de disperare

și nu cu-entuziasm sau cu încredere.

Toate jumătățile și toate sferturile de aperitiv, fel principal și desert

sunt la fel de terne și de reci ca aerul ăsta pe care îl respirăm cu nesaț și

care ni se oprește în coșul pieptului, neajungând în plămâni.

E un covid de căsnicie ce avem noi, la masa dintre toți anii ăștia

pe care îi împărțim.

în pragul ușii

Privesc în jurul meu mirată, în casa asta caldă care miroase a părinți și a iubire,

iubirea altor părinți pentru alți copii care nu știu de lipsuri, nu știu de absență,

nu știu că există goluri mai mari decât pereții ăștia pe care nu încape nicio culoare.

Acești patru pereți albi, fără portrete, fără tablouri

îmi țin mie de iubire mai mult decât brațele tale

pe care le înfășori în jurul meu în schimburi.

În pragul ușii stau și îmi sprijin umerii de care brațele mi s-au desprins

ca să se agațe de tine într-un ultim zbucium,

într-o ultimă sforțare să rămâi.

Ce blestem e oare acesta în care nevoia de tine se dizolvă încet în nevoia de a te pierde?

nevoia asta cruntă de iubire sparge oglinzi în care nu mă privesc niciodată,

dărâmă legile firii și calcă peste inimi mai singure și suflete mai stinghere?

O să mi te tatuez pe suflet ca fiind încă unul dintre mulții pe care i-am căutat

ca să mă pierd de mine, să nu mă mai privesc, să mă biciuiesc,

să mă răstignesc pe-un altar de întrebări, de remușcări, de non-merite și regret.

Te-aș fi iubit până la sfârșitul lumii

Doar de m-ai fi ales.

Pentru S.

clovnul din parc

Pe fața clovnului de la petrecerea copiilor din parcul

în care m-am oprit pe neașteptate

din cauza unei dureri la genunchiul drept,

m-am împiedicat de râsete și strigăte

și alergături și mingi scăpate din mânuțe mici

și baloane în formă de animale ciudate care nu

seamănă cu niciun animal de casă iubit.

Am zărit un alt motiv pentru care junghiul din genunchi

s-a acutizat si m-am așezat pe bancă obligată de situație.

Erau multe umbre acolo, ca și niște culori care se aleargă

unele pe celelalte într-un joc de-a v-ați ascunselea și se agață

la colțurile ochilor mei. Altele se opresc în virgulele gropițelor din obraji.

Deasupra buzei superioare e acel iaz de strălucire cărnoasă care

unește gura de podul nasului și în câțiva stropi de stres și sudoare

nu poți să nu observi alte tușe de anxietate…

E mult consum pe fața clovnului.

E multă cretă pe o tablă de piele tăbăcită de râsete sardonice,

aparținând altor ființe și altor clovni,

altor copii și altor majordomi de familii fericite.

Sunt atâția alții care se zbat la tâmplele tuturor clovnilor care

își îmbracă non-zâmbetele în cretă albă și tușuri non-verbale.

Și acolo! La final, pe culmea cea mai stridentă a ultimei glume

… cele două lacrimi false de bucurie, mai adevărate de tristețe

decât orice doliu sau orice dramă subită și un gând spiralat,

intercalat într-o existență circară și nefericită.

călătorie cu trenul.

Pășesc cu pași măsurați pe peronul ăsta înțesat cu umbre,
Mișcătoare figurine de cenușă care se agită cu sau fără sens
În aer se simte-un miros îmbâcsit de oboseală și frustrare tacită
Tăciunii din privirile lor fie se sting, fie ard de angoasă, fie mocnesc.

Am o destinație fixă în minte și totuși, atâtea stații întrezăresc între noi
Atâtea halte abandonate, atâtea gări în care aș putea să mă opresc fără explicație
Ar fi doar biletul ăsta pentru care nu am mai avut credit până acasă
Atât de simplu să mă pierd fără regret în oricare altă tentație.

Toate rămân în urmă, imaginile, umbrele, luminile, stațiile.
Inspir, expir, număr pașii în sensul opus gândurilor fanatice
Atâta liniște și atâta zgomot, atâta zbatere, atâtea certitudini
Atâtea uși automate – deschise în spate, închise în față, mă așteaptă.

În toată fuga asta de noapte timpurie, de întuneric și neliniște
Uit că nu mă grăbește nimeni, că nu mă urmărește nimeni, că umbrele-s tăcute
Toate particulele alea de cenușă agitată sunt doar la mine-n suflet
Răsuflând ușurate că încă bubuie viața în piept când trec pragul casei locuite.

seară în port.

În port, aștept corăbiile să vină, văd cum se fâstâcesc toate iubitele de soare arse, de dor pătrunse, de iubire pierdute, altele doar de amar.

Am în minte același gând, în corp aceeași amintire, în inimă același simțământ – că n-au trecut destule luni și nici furtuni pe mări adânci, și nici apusuri urmărite de pe stânci, ca să mai uit.

Mai torn înc-un pahar de vin, și nici nu râd, și nici nu plâng. Toate corăbiile ce au ajuns sunt martore îmbrățișărilor prelungi, rămân pustii până în clipa-n care, iar sună clopotul chemării tuturor marinarilor ce nu-și doresc să mai rămână.

E-o seară lungă de fado și vinuri dulci, pârguite de buze pline, picături de rubin ce pansează răni care nu se vindecă la nicio sosire. E-o seară în care soarele se topește în mare și luna se alintă pe cer printre două rânduri de lacrimi de stele.

E-un vânt cald purtând promisiuni ale corăbiilor ce pleacă și minciuni ale iubitelor care nu mai așteaptă nimic. Mângâie catargele goale, cu pânzele căzute așa cum își iubesc căpitanii soțiile loiale, veșnic suspinânde.

E-o seară lungă și caldă și blândă și pierd șirul iubirilor, al așteptărilor, al gândurilor. Las apa să îmi sărute gleznele înfrigurată, nestăpânită, pornesc alene prin port mușcând piatra cu tălpile, contopind noaptea cu umbrele, rătăcind până la răsărit, să frământ nisipul cu mâinile…

Portimao, Portugal.

rugăminte.

Mai spune-mi despre noi, despre cum ne privim încet

fără parapeți, și întoarcem tricourile pe dos

am lipit iar etichetele cu capul în jos

și nu am mai schimbat nici culorile, le-am lăsat tot așa șifonate, neîmpachetate, în sepia.

Mai arată-mi iar toate albumele de Polaroid

am trasat linii albe, șterse pe cadranele metalizate disco,

am oprit timpul în loc pentru câteva clipe, cât să imortalizăm iubirea

cât să stăm fericiți pentru mai mult timp. mai mult ca de obicei.

Mai cântă-mi despre serile alea îmbătate de poezie și iubire

și desfătare și curaj în care vinul curgea moale și viu ca

un trup de femeie și vorbele erau la fel de calde

ca două buze pline, doritoare de sărutări.

dacă nu acum, atunci în altă seară. până este timp.

simplu. complicat.

Te iubesc. Atunci când te întorci mirat spre mine și în zâmbetul tău mi se revarsă toate minunile lumii, în zborul rândunicilor care cântă la geam.

Te urăsc. Atunci când nimic nu-ți convine. Și nimic nu-i de-ajuns și cam toate miros acum a țigări și a vechi de peste-prutean.

Te iubesc. Când mă întrebi de ce nu strig lumii că sunt Bine. Și Iubi e doar un răsfăț. Și oamenii-s slabi. Și totul e praf.

Te urăsc. Tu nu știi nimic. Și-alergi după senzațional.

Ți-am mai spus că am iubit și am urât așa simplu și așa complicat. Mai aveam multe de zis. Ne-am oprit. Ne-am prefăcut c-am uitat.