La masa dintre ani

La masa dintre ani stăm tăcuți, fiecare pe scaunul lui preferat,

rostind cuvintele care ne vin la îndemână, să umplem liniștea

care ne ține de frig, pentru că gradele căldurii dintre noi nu se mai numără.

La masa dintre ani venim amândoi cu lista de vise care nu se vor împlini

niciodată pentru că vom fi prea ocupați să ne reproșăm tot

non-curajul cu care pornim pe drumul conversațiilor care nu-și mai au sensul.

Ți-am pregătit întreg meniul care nu îți place, ca să te pedepsesc

pentru toți anii în care nu ne-am iubit.

Și totuși… am presărat câte un condiment pe ici pe colo, să îmi mai amintesc

că nu totul a fost greșit, că dintre toate deciziile pe care le-am luat,

nu toate au dus chiar la nimic.

Când bate gongul ora 12, de încheiere și de început,

nu pot să nu mă gândesc la “dar”-uri, în loc de “când”-uri

și la “of”-uri în loc de “poate”-uri și din ceva motiv în colțul ochiului,

picură ceva ce seamănă periculos de mult cu lacrimă de disperare

și nu cu-entuziasm sau cu încredere.

Toate jumătățile și toate sferturile de aperitiv, fel principal și desert

sunt la fel de terne și de reci ca aerul ăsta pe care îl respirăm cu nesaț și

care ni se oprește în coșul pieptului, neajungând în plămâni.

E un covid de căsnicie ce avem noi, la masa dintre toți anii ăștia

pe care îi împărțim.

în pragul ușii

Privesc în jurul meu mirată, în casa asta caldă care miroase a părinți și a iubire,

iubirea altor părinți pentru alți copii care nu știu de lipsuri, nu știu de absență,

nu știu că există goluri mai mari decât pereții ăștia pe care nu încape nicio culoare.

Acești patru pereți albi, fără portrete, fără tablouri

îmi țin mie de iubire mai mult decât brațele tale

pe care le înfășori în jurul meu în schimburi.

În pragul ușii stau și îmi sprijin umerii de care brațele mi s-au desprins

ca să se agațe de tine într-un ultim zbucium,

într-o ultimă sforțare să rămâi.

Ce blestem e oare acesta în care nevoia de tine se dizolvă încet în nevoia de a te pierde?

nevoia asta cruntă de iubire sparge oglinzi în care nu mă privesc niciodată,

dărâmă legile firii și calcă peste inimi mai singure și suflete mai stinghere?

O să mi te tatuez pe suflet ca fiind încă unul dintre mulții pe care i-am căutat

ca să mă pierd de mine, să nu mă mai privesc, să mă biciuiesc,

să mă răstignesc pe-un altar de întrebări, de remușcări, de non-merite și regret.

Te-aș fi iubit până la sfârșitul lumii

Doar de m-ai fi ales.

Pentru S.

clovnul din parc

Pe fața clovnului de la petrecerea copiilor din parcul

în care m-am oprit pe neașteptate

din cauza unei dureri la genunchiul drept,

m-am împiedicat de râsete și strigăte

și alergături și mingi scăpate din mânuțe mici

și baloane în formă de animale ciudate care nu

seamănă cu niciun animal de casă iubit.

Am zărit un alt motiv pentru care junghiul din genunchi

s-a acutizat si m-am așezat pe bancă obligată de situație.

Erau multe umbre acolo, ca și niște culori care se aleargă

unele pe celelalte într-un joc de-a v-ați ascunselea și se agață

la colțurile ochilor mei. Altele se opresc în virgulele gropițelor din obraji.

Deasupra buzei superioare e acel iaz de strălucire cărnoasă care

unește gura de podul nasului și în câțiva stropi de stres și sudoare

nu poți să nu observi alte tușe de anxietate…

E mult consum pe fața clovnului.

E multă cretă pe o tablă de piele tăbăcită de râsete sardonice,

aparținând altor ființe și altor clovni,

altor copii și altor majordomi de familii fericite.

Sunt atâția alții care se zbat la tâmplele tuturor clovnilor care

își îmbracă non-zâmbetele în cretă albă și tușuri non-verbale.

Și acolo! La final, pe culmea cea mai stridentă a ultimei glume

… cele două lacrimi false de bucurie, mai adevărate de tristețe

decât orice doliu sau orice dramă subită și un gând spiralat,

intercalat într-o existență circară și nefericită.

călătorie cu trenul.

Pășesc cu pași măsurați pe peronul ăsta înțesat cu umbre,
Mișcătoare figurine de cenușă care se agită cu sau fără sens
În aer se simte-un miros îmbâcsit de oboseală și frustrare tacită
Tăciunii din privirile lor fie se sting, fie ard de angoasă, fie mocnesc.

Am o destinație fixă în minte și totuși, atâtea stații întrezăresc între noi
Atâtea halte abandonate, atâtea gări în care aș putea să mă opresc fără explicație
Ar fi doar biletul ăsta pentru care nu am mai avut credit până acasă
Atât de simplu să mă pierd fără regret în oricare altă tentație.

Toate rămân în urmă, imaginile, umbrele, luminile, stațiile.
Inspir, expir, număr pașii în sensul opus gândurilor fanatice
Atâta liniște și atâta zgomot, atâta zbatere, atâtea certitudini
Atâtea uși automate – deschise în spate, închise în față, mă așteaptă.

În toată fuga asta de noapte timpurie, de întuneric și neliniște
Uit că nu mă grăbește nimeni, că nu mă urmărește nimeni, că umbrele-s tăcute
Toate particulele alea de cenușă agitată sunt doar la mine-n suflet
Răsuflând ușurate că încă bubuie viața în piept când trec pragul casei locuite.

seară în port.

În port, aștept corăbiile să vină, văd cum se fâstâcesc toate iubitele de soare arse, de dor pătrunse, de iubire pierdute, altele doar de amar.

Am în minte același gând, în corp aceeași amintire, în inimă același simțământ – că n-au trecut destule luni și nici furtuni pe mări adânci, și nici apusuri urmărite de pe stânci, ca să mai uit.

Mai torn înc-un pahar de vin, și nici nu râd, și nici nu plâng. Toate corăbiile ce au ajuns sunt martore îmbrățișărilor prelungi, rămân pustii până în clipa-n care, iar sună clopotul chemării tuturor marinarilor ce nu-și doresc să mai rămână.

E-o seară lungă de fado și vinuri dulci, pârguite de buze pline, picături de rubin ce pansează răni care nu se vindecă la nicio sosire. E-o seară în care soarele se topește în mare și luna se alintă pe cer printre două rânduri de lacrimi de stele.

E-un vânt cald purtând promisiuni ale corăbiilor ce pleacă și minciuni ale iubitelor care nu mai așteaptă nimic. Mângâie catargele goale, cu pânzele căzute așa cum își iubesc căpitanii soțiile loiale, veșnic suspinânde.

E-o seară lungă și caldă și blândă și pierd șirul iubirilor, al așteptărilor, al gândurilor. Las apa să îmi sărute gleznele înfrigurată, nestăpânită, pornesc alene prin port mușcând piatra cu tălpile, contopind noaptea cu umbrele, rătăcind până la răsărit, să frământ nisipul cu mâinile…

Portimao, Portugal.

rugăminte.

Mai spune-mi despre noi, despre cum ne privim încet

fără parapeți, și întoarcem tricourile pe dos

am lipit iar etichetele cu capul în jos

și nu am mai schimbat nici culorile, le-am lăsat tot așa șifonate, neîmpachetate, în sepia.

Mai arată-mi iar toate albumele de Polaroid

am trasat linii albe, șterse pe cadranele metalizate disco,

am oprit timpul în loc pentru câteva clipe, cât să imortalizăm iubirea

cât să stăm fericiți pentru mai mult timp. mai mult ca de obicei.

Mai cântă-mi despre serile alea îmbătate de poezie și iubire

și desfătare și curaj în care vinul curgea moale și viu ca

un trup de femeie și vorbele erau la fel de calde

ca două buze pline, doritoare de sărutări.

dacă nu acum, atunci în altă seară. până este timp.

toamna mea.

Toamna e tipa aia mișto căreia nu îi place să își facă ordine în garderoba de vară și care vine la întâlniri cu paltoane gri și bej și albe peste rochițe vaporoase roz și portocalii, care poartă sandale când afară plouă mocănește și care deschide umbrele transparente abia după ce peste șuvițele rebele din cocul aranjat neglijent, s-au scurs atâtea picături din nori încât nu-și mai poate vedea pașii, doar și-i simte.

Când vine toamna, mi se pare că totul începe să se miște cu încetinitorul. Respirațiile mele devin mai lungi și mai lente, auzul meu se adaptează celor mai fine șoapte ale vântului, ochii mei disting cele mai fade sau mai aprinse nuanțe de cărămiziu, purpuriu și verde. Simțurile mele se alintă tacticos la cele mai curioase tresăriri de cald și rece, blândețe și răutate, bucurii și tristețuri.

Alerg la un maraton de sentimente și de multe ori am impresia că fiecare punct de control e ca o ședință de terapie. Mă avânt într-un ocean de căutări și întrebări, reformulez, reiterez, nu înțeleg, redecorez. Apoi aflu, mă mir, scriu, am epifanii pe care le împărtășesc, cu multă emfază, cu acei puțini care mai au încă răbdare să îmi asculte episoadele de podcast filozofic. M-am născut toamna deci din punctul meu de vedere, Anul Nou nu începe la 1 Ianuarie, ci de ziua mea. Așa că Septembrie și Octombrie sunt pentru mine ce este Decembrie pentru restul lumii. Cu mici excepții, lista de dorințe include de fiecare dată aceleași constante:

  • Voi zâmbi mai des
  • Voi asculta mai atent
  • Voi analiza mai rațional
  • Voi fi mai blândă și mai caldă
  • Voi trăi mai intens
  • Voi sta fericită mai mult timp

Îmi voi aminti cât de mult a trecut și cât sper să mai vină și voi trăi aici și acum. Nu când a fost și nici când o să mai fie. Îi voi da fiecărei clipe importanța prezentă, nu a celei viitoare și nici a celei precedente. Voi înțelege că nu pot să uit și că oricât aș încerca, uneori nu pot să îmi anihilez gândurile. Voi accepta că uneori înot într-un bazin cu piranha, alteori într-unul cu delfini. Iar când scot capul la suprafață, uneori s-ar putea să am niște răni. Și mai presus de orice, îmi voi aduce aminte să respir.

Voi trăi conștient. Voi fi recunoscătoare în fiecare secundă că exist.

începuturi fără de sfârșit.

Puține sunt momentele acelea semnificative despre care putem spune cu adevărat că sunt hotărâtoare în ceea ce privește raportarea noastră la viață, la moarte dar mai presus de toate la Iubire. Și mai puține sunt clipele pe care le conștientizăm și pe care le marcăm în calendar ca fiind de Început. Începutul de dinainte. Începutul de după. Începuturile tuturor din nou-urilor și începuturile de până atunci. O vreme, mai lungă sau mai scurtă, perpetuăm același început, pictat zilnic în culori diferite pentru că noi oamenii, suntem niște creaturi simpatice supuse obiceiurilor deși evident, cu o nuanță lejeră de sofisticare pentru că monotonia este conform terapeutului de serviciu, condiția prealabilă a eșecului.

Ne place începutul pentru că este singurul moment în care nu putem controla nimic și nu mai suntem responsabili nici măcar pentru reacțiile decisive de luptă sau fugi. Deși ne promitem obsesiv cu exact două clipe înainte că vom controla firul narativ și că de data aceasta vom face totul mai bine, mai înțelept, sau măcar altfel, că nu vom mai repeta greșelile tuturor celorlalte începuturi – ei bine, suntem nebuni de exaltarea și anticiparea și disperarea de a spune ulterior Nu a fost vina mea. Ne place atât de mult să punem în cârca altcuiva responsabilitatea primilor fiori ai Iubirii, de parcă micul Cupidon ar juca încă șah cu Afrodita sus în Olimp, iar extazul sau agonia fiecărui apus și al fiecărui răsărit ar reprezenta răzbunarea fatalității. Ne place să începem să trăim abia după ce acele prime cîteva clipe hotărâtoare pentru întregul nostru parcurs ulterior și vrem să repetăm la nesfârșit momentele acelea suspendate în timp în care tot ce ne auzim în urechi este bubuitul inimilor îngemănate de iubire neîmpărtășită.

Ce frumos este începutul pentru că nu doare nici măcar când se suprapune cu sfârșitul, pentru că arde, pentru că urlă în noi ca un lup flămând de viață și de lumină, îmbătat de lupta pentru supraviețuire. Pentru că senzația de libertate care ne încearcă atunci când trăim începutul ne aleargă prin corp într-o explozie chimică de emoții și senzații pe care le-am perpetua iar și iar. Pentru că ne este atât de teamă de iminența sfarșitului. Pentru că sfârșitul ar preceda căderea aceea cumplită a inimii în hăul nemărginit al solitudinii, al acelei întrebări chinuitoare: Va mai exista oare un nou Început?

Acest post nu ține loc de Epilog. Ar fi o cruzime să punem sfârșit Iubirii, fie ea reală sau închipuită, împărtășită sau din contră – ferecată înlăuntrul ființei, liberă sau ascunsă, spusă sau nespusă, liniștită sau chinuită, forțați de împrejurări sau cu bună știință. Nu putem decât să ne agățăm de credința disperată că suntem demni de Iubire, în toate formele ei care ne pot ghida existența, în fiecare moment în care nu știm cum am putea continua altfel… Păstrând înfrigurați speranța că măcar o fărâmă din tot ceea ce trăim este adevărat. Nădăjduind cu naivitate uneori, alteori cu aviditate crescândă că cele mai aprinse dorințe ale noastre vor avea propriile începuturi cândva.

simplu. complicat.

Te iubesc. Atunci când te întorci mirat spre mine și în zâmbetul tău mi se revarsă toate minunile lumii, în zborul rândunicilor care cântă la geam.

Te urăsc. Atunci când nimic nu-ți convine. Și nimic nu-i de-ajuns și cam toate miros acum a țigări și a vechi de peste-prutean.

Te iubesc. Când mă întrebi de ce nu strig lumii că sunt Bine. Și Iubi e doar un răsfăț. Și oamenii-s slabi. Și totul e praf.

Te urăsc. Tu nu știi nimic. Și-alergi după senzațional.

Ți-am mai spus că am iubit și am urât așa simplu și așa complicat. Mai aveam multe de zis. Ne-am oprit. Ne-am prefăcut c-am uitat.

totul și nimic.

What is Jerusalem worth? Nothing. Everything! (***Kingdom of Heaven)

Dacă ți-a plăcut filmul Regatul cerului, poate îți mai amintești conversația semnificativă de la finalul luptei extrem de sângeroase pentru apărarea / cucerirea Ierusalimului. Cât valorează Ierusalimul? Nimic. Totul!

De obicei, pe la a doua sau a treia ședință de terapie, terapeutul îți înmânează un set consistent de întrebări care începe cu ”Cam cât consideri tu că valorezi?”. O întrebare foarte simplă și absolut suficientă pentru că oamenii, în complexitatea lor îți vor răspunde în cele mai interesante feluri.

Cât valorăm? În viața asta, toată, întreagă. A noastră pentru că vrem să o deținem, pentru că posesia ne dă un sentiment fabulos de apartenență, de greutate, de importanță. Pentru că dacă nu am deține și nu am plăti, nu am simți că am conta în scurta sau mai lunga noastră existență pe acest pământ. Pentru că indiferent cum am privi lucrurile, cel mai greu ne este să privim detașat, relaxat, ca și cum am fi doar frunza aceea răzleață din mărul copilăriei, din grădina bunicii care ne striga dimineața să o ajutăm să aducă găleata cu roșii coapte, culese când noi încă ne alintam printre cearceafurile cu miros de vară și vacanță fără de griji. Vocea bunicii era pițigăiată și crudă și copilăria avea gust de cafea cu lapte și ouă ochiuri. Pe atunci, viața părea o vacanță prelungită și dramele se rezumau maxim la săritul gardului în curtea vecinilor în căutarea unor tovarăși strașnici de alte nebunii. Pe câte grame de aur ne vindeam visele și câte stele ne valorau planurile de viitor? Cam cât durata unui gând și rezistența unei opinii… care se schimbau cu viteza luminii și cântăreau cât o pană. Mai târziu în schimb, costul e mult mai mare și anii cântăresc mai greu decât am fi vrut să negociem la începutul schimbului de experiențe. Pentru că totul în viața asta este un schimb. Totul este un compromis și o tranzacție cerere-ofertă din care uneori te alegi cu totul, alteori cu nimic.

Nevoia asta disperată de a însemna ceva, de a însemna totul e atât de mare, ne consumă până în străfundurile ființei încât existența în sine devine inexplicabil și prea des o povară. Expertul ți-ar spune că ești un prost și că nu ai ocupație din moment ce gândești atât de mult și te crezi atât de important de îți închipui că lumea stă în loc dacă tu nu îți găsești un sens. Că ai porniri puerile și că ar fi bine să mai citești câte o carte, pentru că oricum nu citeai destule când săreai gardul la vecini. Terapeutul îți va răspunde că totul pornește fix din copilăria aia minunată, în care visele nu aveau preț și în care îți purtai tot cerul înstelat la rever. Dincolo de privirile tale sigure si relaxate și de toate zidurile înalte de apărare, tu știi în schimb că singurul lucru după care tânjești este nimicul care într-o vreme era totul pe care acum ți-e cel mai greu să îl obții.

E plină biblioteca universală de scrieri despre cum suntem cei mai importanți și în același timp nu suntem cu nimic speciali. Adevărul e la mijloc și în același timp niciunde. Între totul și nimic, între da și nu, în centrul Romei și călcând pe margini sticloase de vulcani. Suntem o clipă din imaginația lumii spuneau Cireșarii lui Chiriță. Ne mistuim prea fulgerător. Ne înecăm adesea în albastrul propriului nostru suflet…