De ce îi e omului cel mai foame? De Iubire și de sens. ( ***Nicolae Steinhardt)
Devine din ce în ce mai dificil să trăim în liniște, substanțial și să ne bucurăm cu adevărat de ceea ce ne înconjoară. Cuvinte care mai nou sunt folosite cu atâta ușurință de parcă o sesiune de terapie ar putea fi difuzată drept Entertainment pe Cartoon Networks.
Fericirea a devenit obligatorie, Pacea s-a transformat într-o mantră și Succesul a devenit o normalitate pentru că Eșecul nu a fost niciodată o opțiune. Sănătatea mintală se răsucește disperată între a fi „la modă” și cel mai nepotrivit subiect de discuție pentru că a fi vulnerabil și sensibil nu e deloc atrăgător în secolul ăsta care abundă în milionari apăruți peste noapte și cărți de dezvoltare personală care îți promit o transformare senzațională, adoptând doar câteva trucuri simple.
Nu mai e nici măcar despre Covid, deși virusul ăsta stupid a făcut imposibil pentru o grămadă de oameni ascunsul inconvenientului sub covor. Cred că a fost probabil cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Să fii forțat să faci ceva este ca și cum ai fi străin în altă țară. La început ești surprins, poate chiar panicat. Apoi speranța începe să răsară din interiorul tău: o să răzbești, o să învingi adversitățile, dezamăgirile, dificultățile, respingerea localnicilor care nu reacționează îmbucurător atunci când află că nu ești aici doar ca să le faci o vizită. Ulterior, descoperi că ești un rebel înnăscut, ești aproape în pragul de a începe o revoluție împotriva sistemului, împotriva lumii, împotriva oricui pune stop viselor tale, aceleași vise pe care nu te-ai fi mobilizat niciodată să le realizezi dacă nu te-ar fi forțat sistemul să nu le realizezi! Sistem nenorocit, pandemie nenorocită, lume nenorocită, viață nenorocită și în sfârșit, om nenorocit pentru că ai avut curajul să ieși din zona de comfort în primul rând și să iei deciziile pe care le-ai luat! Într-un final, resemnarea își face simțită prezența. Resemnarea sau supunerea, uneori pacea, alteori liniștea, din când în când câte puțin curaj și vreo decizie bună de a o lua de la capăt, de cele mai multe ori depresia și o gaură mare și neagră, urmată de vicii și auto-compătimire. Este cum s-ar spune circuitul apei în natură, ciclul de viață al fiecărei componente din acest univers, cele 4 anotimpuri cuprinse într-un an întreg.
Fericirea nu e obligatorie, nu se obține dacă faci dansul ploii și te pupi în fiecare dimineață în oglindă sau te minți că duci o viață extraordinară pozându-te non-stop pe Instagram. Trei afirmații pe zi, dimineața, la prânz și seara nu îți vor instala Pacea în corp și nicio sesiune de yoga nu îți va anula instantaneu atacurile de panică pe care te lupți din greu să le stopezi cu alcool și țigări. Succesul nu va veni citind ultimele bestseller-uri ale celor mai cunoscuți afaceriști din America. Și asta pentru că ne scăldăm într-o mare de ipocrizie. De cele mai multe ori din păcate, nu facem decât să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți sau mediul în care lucrăm / trăim. Când eșuăm evident, lamentabil, aruncăm mâinile în aer dramatic, declarând cu emfază că nu putem schimba sistemul, că tot restul lumii se complace, că nimic nu ne este favorabil, că ”dincolo este mai bine”. Și renunțăm cu lașitate. Zona de comfort – iarna pandemiei, ne face sa o luăm din nou de la capăt. De data asta, cu alte cadre perfecte pe Instagram, o nouă mantră protectoare și evident încă trei cărți cu ultimele metode trăznet de a reuși în conducta de milioane.
Din păcate, în niciuna dintre situații, soluția evidentă nu e decât foarte târziu investiția în propria persoană. Pentru că Iubirea și Sensul nu au legătură cu ce primești, ci în principal cu ce oferi. Pentru că necondiționatul ăla care îți oferă libertate, înseamnă să îți asumi în primul rând o enormă responsabilitate. Și maturitate. Și pacea nu mai vine din tot ceea ce poți controla, ci din Echilibrul pe care îl găsești fix la granița dintre fericirea pe care nu o cauți și suferințele pe care inevitabil ești obligat să le trăiești. În speranța că poate înveți. Și poate, dar poate nu mai aștepți. Pentru că atunci când atingi the rock bottom, mâinile întinse voluntar și fără așteptări, s-ar putea să fie exact ca și în bancul naufragiatului care așteaptă un semn: o barcă în care trebuie să vâslești și tu, nu îți dă la fel de multă încredere ca o șalupă. Șalupa pe care o meriți. Șalupa care nu se conduce singură până la tine.
Călătorii și gânduri. 