La masa dintre ani stăm tăcuți, fiecare pe scaunul lui preferat,
rostind cuvintele care ne vin la îndemână, să umplem liniștea
care ne ține de frig, pentru că gradele căldurii dintre noi nu se mai numără.
La masa dintre ani venim amândoi cu lista de vise care nu se vor împlini
niciodată pentru că vom fi prea ocupați să ne reproșăm tot
non-curajul cu care pornim pe drumul conversațiilor care nu-și mai au sensul.
Ți-am pregătit întreg meniul care nu îți place, ca să te pedepsesc
pentru toți anii în care nu ne-am iubit.
Și totuși… am presărat câte un condiment pe ici pe colo, să îmi mai amintesc
că nu totul a fost greșit, că dintre toate deciziile pe care le-am luat,
nu toate au dus chiar la nimic.
Când bate gongul ora 12, de încheiere și de început,
nu pot să nu mă gândesc la “dar”-uri, în loc de “când”-uri
și la “of”-uri în loc de “poate”-uri și din ceva motiv în colțul ochiului,
picură ceva ce seamănă periculos de mult cu lacrimă de disperare
și nu cu-entuziasm sau cu încredere.
Toate jumătățile și toate sferturile de aperitiv, fel principal și desert
sunt la fel de terne și de reci ca aerul ăsta pe care îl respirăm cu nesaț și
care ni se oprește în coșul pieptului, neajungând în plămâni.
E un covid de căsnicie ce avem noi, la masa dintre toți anii ăștia
pe care îi împărțim.
Călătorii și gânduri. 