seară în port.

În port, aștept corăbiile să vină, văd cum se fâstâcesc toate iubitele de soare arse, de dor pătrunse, de iubire pierdute, altele doar de amar.

Am în minte același gând, în corp aceeași amintire, în inimă același simțământ – că n-au trecut destule luni și nici furtuni pe mări adânci, și nici apusuri urmărite de pe stânci, ca să mai uit.

Mai torn înc-un pahar de vin, și nici nu râd, și nici nu plâng. Toate corăbiile ce au ajuns sunt martore îmbrățișărilor prelungi, rămân pustii până în clipa-n care, iar sună clopotul chemării tuturor marinarilor ce nu-și doresc să mai rămână.

E-o seară lungă de fado și vinuri dulci, pârguite de buze pline, picături de rubin ce pansează răni care nu se vindecă la nicio sosire. E-o seară în care soarele se topește în mare și luna se alintă pe cer printre două rânduri de lacrimi de stele.

E-un vânt cald purtând promisiuni ale corăbiilor ce pleacă și minciuni ale iubitelor care nu mai așteaptă nimic. Mângâie catargele goale, cu pânzele căzute așa cum își iubesc căpitanii soțiile loiale, veșnic suspinânde.

E-o seară lungă și caldă și blândă și pierd șirul iubirilor, al așteptărilor, al gândurilor. Las apa să îmi sărute gleznele înfrigurată, nestăpânită, pornesc alene prin port mușcând piatra cu tălpile, contopind noaptea cu umbrele, rătăcind până la răsărit, să frământ nisipul cu mâinile…

Portimao, Portugal.

toamna mea.

Toamna e tipa aia mișto căreia nu îi place să își facă ordine în garderoba de vară și care vine la întâlniri cu paltoane gri și bej și albe peste rochițe vaporoase roz și portocalii, care poartă sandale când afară plouă mocănește și care deschide umbrele transparente abia după ce peste șuvițele rebele din cocul aranjat neglijent, s-au scurs atâtea picături din nori încât nu-și mai poate vedea pașii, doar și-i simte.

Când vine toamna, mi se pare că totul începe să se miște cu încetinitorul. Respirațiile mele devin mai lungi și mai lente, auzul meu se adaptează celor mai fine șoapte ale vântului, ochii mei disting cele mai fade sau mai aprinse nuanțe de cărămiziu, purpuriu și verde. Simțurile mele se alintă tacticos la cele mai curioase tresăriri de cald și rece, blândețe și răutate, bucurii și tristețuri.

Alerg la un maraton de sentimente și de multe ori am impresia că fiecare punct de control e ca o ședință de terapie. Mă avânt într-un ocean de căutări și întrebări, reformulez, reiterez, nu înțeleg, redecorez. Apoi aflu, mă mir, scriu, am epifanii pe care le împărtășesc, cu multă emfază, cu acei puțini care mai au încă răbdare să îmi asculte episoadele de podcast filozofic. M-am născut toamna deci din punctul meu de vedere, Anul Nou nu începe la 1 Ianuarie, ci de ziua mea. Așa că Septembrie și Octombrie sunt pentru mine ce este Decembrie pentru restul lumii. Cu mici excepții, lista de dorințe include de fiecare dată aceleași constante:

  • Voi zâmbi mai des
  • Voi asculta mai atent
  • Voi analiza mai rațional
  • Voi fi mai blândă și mai caldă
  • Voi trăi mai intens
  • Voi sta fericită mai mult timp

Îmi voi aminti cât de mult a trecut și cât sper să mai vină și voi trăi aici și acum. Nu când a fost și nici când o să mai fie. Îi voi da fiecărei clipe importanța prezentă, nu a celei viitoare și nici a celei precedente. Voi înțelege că nu pot să uit și că oricât aș încerca, uneori nu pot să îmi anihilez gândurile. Voi accepta că uneori înot într-un bazin cu piranha, alteori într-unul cu delfini. Iar când scot capul la suprafață, uneori s-ar putea să am niște răni. Și mai presus de orice, îmi voi aduce aminte să respir.

Voi trăi conștient. Voi fi recunoscătoare în fiecare secundă că exist.