Pe fața clovnului de la petrecerea copiilor din parcul
în care m-am oprit pe neașteptate
din cauza unei dureri la genunchiul drept,
m-am împiedicat de râsete și strigăte
și alergături și mingi scăpate din mânuțe mici
și baloane în formă de animale ciudate care nu
seamănă cu niciun animal de casă iubit.
Am zărit un alt motiv pentru care junghiul din genunchi
s-a acutizat si m-am așezat pe bancă obligată de situație.
Erau multe umbre acolo, ca și niște culori care se aleargă
unele pe celelalte într-un joc de-a v-ați ascunselea și se agață
la colțurile ochilor mei. Altele se opresc în virgulele gropițelor din obraji.
Deasupra buzei superioare e acel iaz de strălucire cărnoasă care
unește gura de podul nasului și în câțiva stropi de stres și sudoare
nu poți să nu observi alte tușe de anxietate…
E mult consum pe fața clovnului.
E multă cretă pe o tablă de piele tăbăcită de râsete sardonice,
aparținând altor ființe și altor clovni,
altor copii și altor majordomi de familii fericite.
Sunt atâția alții care se zbat la tâmplele tuturor clovnilor care
își îmbracă non-zâmbetele în cretă albă și tușuri non-verbale.
Și acolo! La final, pe culmea cea mai stridentă a ultimei glume
… cele două lacrimi false de bucurie, mai adevărate de tristețe
decât orice doliu sau orice dramă subită și un gând spiralat,
intercalat într-o existență circară și nefericită.
Călătorii și gânduri. 