În port, aștept corăbiile să vină, văd cum se fâstâcesc toate iubitele de soare arse, de dor pătrunse, de iubire pierdute, altele doar de amar.
Am în minte același gând, în corp aceeași amintire, în inimă același simțământ – că n-au trecut destule luni și nici furtuni pe mări adânci, și nici apusuri urmărite de pe stânci, ca să mai uit.
Mai torn înc-un pahar de vin, și nici nu râd, și nici nu plâng. Toate corăbiile ce au ajuns sunt martore îmbrățișărilor prelungi, rămân pustii până în clipa-n care, iar sună clopotul chemării tuturor marinarilor ce nu-și doresc să mai rămână.
E-o seară lungă de fado și vinuri dulci, pârguite de buze pline, picături de rubin ce pansează răni care nu se vindecă la nicio sosire. E-o seară în care soarele se topește în mare și luna se alintă pe cer printre două rânduri de lacrimi de stele.
E-un vânt cald purtând promisiuni ale corăbiilor ce pleacă și minciuni ale iubitelor care nu mai așteaptă nimic. Mângâie catargele goale, cu pânzele căzute așa cum își iubesc căpitanii soțiile loiale, veșnic suspinânde.
E-o seară lungă și caldă și blândă și pierd șirul iubirilor, al așteptărilor, al gândurilor. Las apa să îmi sărute gleznele înfrigurată, nestăpânită, pornesc alene prin port mușcând piatra cu tălpile, contopind noaptea cu umbrele, rătăcind până la răsărit, să frământ nisipul cu mâinile…
Portimao, Portugal.
Călătorii și gânduri. 