La pas pe-un drum de țară.

Am pornit pe drumul ăsta de țară pietruit, numit viitor

cu zâmbete largi pe post de superglue pentru rosturi și

speranță gălăgioasă în loc de patru pereți și-un acoperiș de lux.

Glorie la începuturi.

Ne-am oprit de atâtea ori ținându-ne de mână, când apusurile

aveau culori prea intense în spatele nostru, iar privindu-le din față

nuanțele începeau să pălească și acuarelele să ni se usuce în palme.

Așchii și oboseală în tălpi.

Am tăcut când ne-au bătut furtunile obrajii și am închis ochii atunci când

erau să ne orbească fulgerele, hipnotizându-ne în neacceptare și ignoranță.

Am crezut că fugind de ele, fricile or să fugă de noi și o să ne pierdem unii de alții

La răscruce de gânduri.

Ne-am întâlnit cu alți călători ca noi, mai energici și mai puțin obosiți, dornici

să plece și în alte expediții. Drumul nostru de țară, acum plin de ghimpi,

tocindu-ne visele, bătătorindu-ne eșecurile, rănindu-ne ego-ul, ne lovește în plexul solar.

Un peisaj decolorat.

Pe post de iubire, ne hrănim așadar cu venin și furie, deși la margine de culpă și

de viață împreună, a răsărit floarea de colț a călătoriei noastre. O să crească

prin și pe lângă noi și o să împărțim în continuare nerăspunsurile la întrebările

Care nu s-au pus niciodată.

Ne războim pe ultima picătură de apă, pe aer, pe soare, pe umbră, pe liniștea

și pacea pe care nu le mai regăsim pentru că nu ne mai amintim când și de ce

am plecat pe drumul ăsta. Umplem golurile din suflet cu indiferență crudă și înstrăinare tacită

Dezamăgire la sfârșitul tuturor lucrurilor.   

Dacă mă opresc eu, te vei opri și tu din fuga asta nesfârșită după un tu și un noi

care nu-și mai au rostul? dacă respirăm adânc o dată, de două ori, dacă n-am mai umple

tăcerea cu ce nu ne spunem, crezi că ar mai fi loc de lumină? oare am mai prinde

Răsăritul apusurilor noastre?

Pentru A.

coborâre în mare.

ești un punct luminos într-o noapte densă, atât de densă încât valurile rostogolindu-se din mare îți dau impresia că te acoperă ca o plapumă de sare.

nu te spală. nu îți scriu versuri umede pe pielea tăbăcită de soare. nu îți năclăiesc genele cu broboane de sudoare și semne de întrebare.

ți se scurge nisipul fin printre degete așa cum ți se scurge timpul în toate clepsidrele alea multe pe care le păstrezi pe noptieră.

să îți amintești de tot ce e ireversibil. că mașinăria aceasta numită viață are piese de schimb cărora tu le faci inspecția abia după depășirea termenului de expirare.

te așezi la mal. apa îți sărută tălpile sălbatică, zgomotoasă, ca o iubită tânără, inocentă, dar nestăpânită care nu știe să te iubească domol, în etape.

ești ud și înfrigurat dar te simți ca un far care răzbate cu încăpățânare până în larg și nu-ți pierzi speranța că până dimineață se vor mai întoarce acasă bărcile de pescari.

te arunci în valuri. te scufunzi în noapte cum înjunghie speranța inima unui soldat rănit într-o noapte de război.

nisipul din clepsidrele tale se face bolovani care îți atârnă acum pe umeri grotesc ca o mantie de frici și remușcări.

înghiți apă sărată, atât de multă apă sărată încât pielea ta devine albă, marmoreană. apă și sare care te hrănesc și te îneacă în același timp.

până te curăță. până te vindecă. până ce fundul mării nu mai rămâne o opțiune viabilă.

te izbești de capătul lumii. te scufunzi în întuneric. devii un ghem de electricitate, de fiori și de senzații crude, neîmblânzite de nicio lege scrisă de oameni.

te războiești cu iadul minții tale, te scuipă marea afară din pântecele ei ca pe un marinar pe care furtuna a uitat să îl înece împreună cu restul corabiei.

te întorci la mal, în toată lumina pe care o emani, pare că privești lumea prin două stele pe care le-ai furat din susul din jos al încercărilor tale.

și valurile nu mai par ca o iubită geloasă. deși la fel de sălbatice, te încalță acum în sare și iubire și n-ar vrea să mai pleci vreodată…

Chania, Grecia.

în pragul ușii

Privesc în jurul meu mirată, în casa asta caldă care miroase a părinți și a iubire,

iubirea altor părinți pentru alți copii care nu știu de lipsuri, nu știu de absență,

nu știu că există goluri mai mari decât pereții ăștia pe care nu încape nicio culoare.

Acești patru pereți albi, fără portrete, fără tablouri

îmi țin mie de iubire mai mult decât brațele tale

pe care le înfășori în jurul meu în schimburi.

În pragul ușii stau și îmi sprijin umerii de care brațele mi s-au desprins

ca să se agațe de tine într-un ultim zbucium,

într-o ultimă sforțare să rămâi.

Ce blestem e oare acesta în care nevoia de tine se dizolvă încet în nevoia de a te pierde?

nevoia asta cruntă de iubire sparge oglinzi în care nu mă privesc niciodată,

dărâmă legile firii și calcă peste inimi mai singure și suflete mai stinghere?

O să mi te tatuez pe suflet ca fiind încă unul dintre mulții pe care i-am căutat

ca să mă pierd de mine, să nu mă mai privesc, să mă biciuiesc,

să mă răstignesc pe-un altar de întrebări, de remușcări, de non-merite și regret.

Te-aș fi iubit până la sfârșitul lumii

Doar de m-ai fi ales.

Pentru S.