ești un punct luminos într-o noapte densă, atât de densă încât valurile rostogolindu-se din mare îți dau impresia că te acoperă ca o plapumă de sare.
nu te spală. nu îți scriu versuri umede pe pielea tăbăcită de soare. nu îți năclăiesc genele cu broboane de sudoare și semne de întrebare.
ți se scurge nisipul fin printre degete așa cum ți se scurge timpul în toate clepsidrele alea multe pe care le păstrezi pe noptieră.
să îți amintești de tot ce e ireversibil. că mașinăria aceasta numită viață are piese de schimb cărora tu le faci inspecția abia după depășirea termenului de expirare.
te așezi la mal. apa îți sărută tălpile sălbatică, zgomotoasă, ca o iubită tânără, inocentă, dar nestăpânită care nu știe să te iubească domol, în etape.
ești ud și înfrigurat dar te simți ca un far care răzbate cu încăpățânare până în larg și nu-ți pierzi speranța că până dimineață se vor mai întoarce acasă bărcile de pescari.
te arunci în valuri. te scufunzi în noapte cum înjunghie speranța inima unui soldat rănit într-o noapte de război.
nisipul din clepsidrele tale se face bolovani care îți atârnă acum pe umeri grotesc ca o mantie de frici și remușcări.
înghiți apă sărată, atât de multă apă sărată încât pielea ta devine albă, marmoreană. apă și sare care te hrănesc și te îneacă în același timp.
până te curăță. până te vindecă. până ce fundul mării nu mai rămâne o opțiune viabilă.
te izbești de capătul lumii. te scufunzi în întuneric. devii un ghem de electricitate, de fiori și de senzații crude, neîmblânzite de nicio lege scrisă de oameni.
te războiești cu iadul minții tale, te scuipă marea afară din pântecele ei ca pe un marinar pe care furtuna a uitat să îl înece împreună cu restul corabiei.
te întorci la mal, în toată lumina pe care o emani, pare că privești lumea prin două stele pe care le-ai furat din susul din jos al încercărilor tale.
și valurile nu mai par ca o iubită geloasă. deși la fel de sălbatice, te încalță acum în sare și iubire și n-ar vrea să mai pleci vreodată…
Chania, Grecia.
Călătorii și gânduri. 